Cine suntem?

Cine suntem? Se intreba Dan Puric in urma cu cativa ani. Se intreba in mod egoist, caci ce e mai usor de creat decat o copie a ceea ce stim ca suntem. Sa nu vorbim despre ce e usor de vandut… Dar totusi, cine suntem in afara de aceste materii nehotarate, ce isi poarta existenta cu un singur scop care de regula graviteaza in preajma campului gravitational propriu…?

Suntem oameni, iar omul inseamna o multitudine de aspecte.

1. Iluzia, cel mai comun dintre ele, este acea stare, tipic omeneasca, ce iti creeaza impresia obiectivitatii, importantei sau frumusetii; nimic mai periferic.

2. Altruismul, nascut, sarmanul, intr-o lume in care este pomenit doar ca utopie sau exemplu (dar exemplu al cui?)

3. Speranta, pe scurt, intr-o lume mai buna; a se revedea punctul doi…

4. Nejustificarea si nesiguranta trairilor interioare; daca ar avea minte, animalele ne-ar compatimi, dar nu au, deci nu are cine sa o faca, deci nu exista raportare la altceva; fiecare epoca si-a sustinut virful atins in toate domeniile, dar urmatoarea ii vine ca replica perfecta si astfel continua ridicarea sinelui ce nu ne poate invata decat despre imposibilitatea schimbarii. Suntem dati, aparent, asa cum suntem, si marile incercari (cat de eronat!) prin care trecem nu ne fac decat sa constientizam si sa pretuim prezentul mai mult decat o facem intr-o zi banala a vietii. Suntem coplesiti, datorita nimicniciei materiei din care suntem facuti, de regrete si crude amintiri si ne “vindecam” prin proiectii aberante asupra viitorului. Totusi, prezentul ne este casa primitoare, materna si ne straduim atat de mult sa il facem perfect fara sa vedem scheletii ce ii lasam in urma…

Pana si cel mai simplu suflet poate iubi, asa cum pana si cel mai instarit om poate fi egoist. Diferenta este atat de mica, incat uneori ne intrebam de ce nu suntem multumiti cu ce primim. Raspunsul e simplu – sinele trebuie sa castige intotdeauna. Shakespeare ar fi innebunit la 25 de ani daca ar fi trait astazi… Traim momentul si il regretam dupa; suntem intotdeauna supusi politeturilor in momente de cumpana; lasam intotdeauna calitatile in spate pentru ca trebuie sa indreptam defectele si asa se naste acel cerc vicios ce trebuie sa alimenteze stirile de la televiziune, cazinourile sau barurile. Dragostea este morcovul ce isi pierde culoarea, cu timpul, in ochii magarului, ce nu inceteaza sa il urmareasca, imbolnavit de speranta. Obisnuit sa il vada mereu in fata ochilor, atunci cand vrea sau atunci cand stie ca stapanul are nevoie de el…stapanul…

Noi, oamenii, nu ne schimbam. Ne prefacem, ne chinuim, purtam carcase dar sangele ne va curge mereu in aceeasi directie. Pana si sangele este diferit in fiecare om, dar identic in proprietati…

Boala noastra, a tuturor

Intr-una din serile trecute ma aflam in fata usii camerei de garda a spitalului de oftalmologie, cu un numar de ordine imaginar, tinut minte dupa raspunsul primit intrebarii atat de comune si de raspandite in tara “cine este ultima persoana?”. Spre mirarea mea, desi aspectul exterior al unora dintre persoanele bolnave (cum altfel?) aflate in acel hol spunea aproape tot despre purtatorii carcaselor imperfecte aduse pentru reparatii, am primit un singur raspuns, vadit timid, cu o voce tremuratoare, fara autoritatea falsa la care ma asteptam “Noi suntem <<ultima persoana>>”. Eram fericit; nu toti romanii se cred ultimii in infinitele comparatii economice, culturale etc. care se fac astazi. Totusi, realitatea cozii la care ma aflam si a locului meu in aceasta ordine m-au asezat pe unul din scaunele libere din hol si m-au transformat, temporar, in “ultima persoana”.

Dupa ceva mai mult de doua ore de asteptare, randul meu se apropia. Asa ca mi-am varat cartea in ghiozdan, mi-am aranjat geaca pe o mana, pregatindu-ma astfel pentru intalnirea cu unul dintre cele mai “prolifice” halate albe “bugetare”. Insa, chiar in acel moment, din camera de garda a iesit un cuplu trecut de 70 de ani, ce m-a facut sa uit, pentru o clipa, de durere, de vederea proasta sau de emotia apropiatului diagnostic. Mai mult decat simpli, cu aspectul comun al oamenilor de la tara ce nu pun pret pe imagine, cu acea expresie a chipului atat de raspandita in mediul rural ce il fac pe Sadoveanu inca actual, iar pe presedinte atat de nedorit, cei doi s-au indreptat incet, cu o tristete ce denota primirea unui diagnostic nefavorabil, spre farmacia inca deschisa a spitalului. Sotul (erau, in mod evident, sot si sotie) primise o lovitura in ochiul stang ceea ce ii sporea aspectul demn de mila al chipului, al carui cadru fix era dat, indiscutabil, de saracia in care traiau. Dar ce m-a interesat cel mai mult nu era portul acestor oameni ce dau tarii noastre acel caracter atemporal, contradictoriu, ci felul in care fiecare isi respecta conduita cimentata de zeci de ani in acea relatie ce nu te putea surprinde cu nimic.

El, nervos, probabil sub socul durerilor, autoritar, aspru, dadea indicatii de tot felul pe care ea, ascultatoare, milostiva, supusa, le asculta si, cand era nevoie, le executa. Evident, primul meu gand, la vederea celor doi, a fost analog cu anumite stiri difuzate la o anumita ora de un anumit post de televiziune. Dar se poate sa ma fi inselat. Poate ca acel gen de supunere orizontala este de fapt rotita ascunsa ce a facut din cei doi un mecanism longeviv. Aparentele sunt inselatoare dar si mai inselator este felul in care alegem noi sa ne reprezentam astfel de imagini pentru ca, stiu ca nu sunt primul care o spune, obiectivitatea este un mit subiectiv. Nu spun ca cei doi sunt demni de a fi studiati pentru a se trage cine stie ce fel de concluzii relevante. Nu spun ca felul in care unul sau celalalt se purta este potrivit sau nu. Spun insa ca, intru buna functionare a unui cuplu, pentru imaginea lui, pentru sanatatea fiecarei parti, comunicarea nu trebuie sacrificata, cenzurata, pentru nici un fel de stereotip al sexului tare, in detrimentul nici unui fel de prejudecata asupra sexului slab. Din nefericire, boala noastra, a tuturor, nu tine cont de statut, de sex sau de posibilitatile unui viitor.

Exact a doua zi, de dimineata, mi-a fost dat sa fiu implicat, ca participant, intr-o alta scena ce marcheaza un si mai puternic exemplu de “asa nu” si de manifestare a acestei maladii neiertatoare mai ales cu cei ce o observa la altii. In fata unui ghiseu al Postei Romane, reintors la rand dupa ce am completat si pregatit o recomandata, observ cum o doamna termina, la randul ei, de pregatit o recomandata si se pune la rand in fara mea. Contrariat, desi calm pana la capat, am intrebat politicos daca are de trimis o recomandata cu confirmare de primire. Raspunzand afirmativ, i-am spus ca si eu ma aflu in acel rand din acelasi motiv si am rugat-o sa ia locul in spatele meu, ceea ce a reprezentat semnalul de activare al celuilalt eu, controlat de maladie. Vazand ca “eram inaintea dumneavoastra” si “Am lasat rand cand m-am apucat de completat plicul” au primit replici de netagaduit din partea mea, singura modalitate pentru a-si mentine pozitia i-a fost data de agresivitate, nascuta din obisnuintele job-ului (avocat, cred) si din lipsa de consideratie pentru persoanele tinere, si in ultima faza, de ignorarea oricarui argument vazand ca are de-a face cu o persoana pasnica, ce nu cauta scandal. A stiut, deci, sa profite, in mod pur egoist, de una din calitatile morale ce in astfel de situatii este luata drept slabiciune – respectul pentru celalalt. Si asta ma aduce in punctul unde doream sa ajung. Egoismul este boala cea ma nesuferita a omului care poate fi regasita in foarte multe forme, de la egoismul imatur al copiilor si egoismul falsei iubiri, pana la tipul de egoism ce fiecare om il poarta, inconstient, ce naste nepasarea in momente cheie; egoism ce este perceput de toata lumea, in mod comun, drept acea nevoie de a te gandi mai intai la binele tau; egoism ce totusi, ca oricare alt tip, desconsidera una din partile implicate; egoism ce se crede ca ne face mai intai oameni, cand de fapt ne face sa aratam, in ochii unui privitor din exterior…ca fiinte ce urasc oamenii.

Intotdeauna va exista posibilitatea ca orice sa se petreaca fara ca una din parti sa fie avantajata, iar cealalta nu, dar locul utopiilor (sau al dorintelor, poate…) este in cartile de filosofie peste care timpul a trecut nepasator. Cred ca aceasta este si semnificatia tuturor simbolurilor de unitate-egalitate prin diversitate ce omenirea, inca de la aparitia ei, le-a creat, simboluri ce au supravietuit nu doar ca aport cultural al anumitor popoare, ci si ca ordine propusa a lumii.

13 Octombrie, 2012

“In dezvoltarea gandirii…

Quote

“In dezvoltarea gandirii critice si creatoare, limbajul nu are acelasi rol si cand e oral si cand e scris. Vorbirea si mai ales convorbirea, desfasurandu-se in prezenta atat a locutorului, cat si a interlocutorului, variaza prin ton, accent, ritm, debit, mimica, gesturi de la vorbitor la vorbitor si de la o clipa la alta si deci este preponderent emotionala, in vreme ce scrierea, fiind menita sa dainuie atat in absenta scriitorului cat si in absenta cititorului, nu poate folosi decat valorile stilistice ale limbii si este precumpanitor intelectuala. Vorbirea nu exista decat in timp si de la un moment la altul nu mai este aceeasi, pe cand scrierea este fixata in spatiu si ramane mereu aceeasi. Rostirea unui text este citire, nu vorbire, este monolog, nu dialog. De aici si monotonia greu evitabila a lecturilor publice. Totusi, ca sa-si recapete intreaga lui valoare pentru gandire, limbajul scris trebuie citit cu voce tare. Invatatii iudaismului aveau dreptate cand sustineau ca Biblia scrisa n-are valoare fara Biblia orala. Vorbirea si nu scrierea participa in primul rand la transformarea unei stari sufletesti in gand. Primordiala este vorbirea; scrierea este secunda. Intelegem un text ascultandu-ne propria noastra voce. Recunoastem fonemele pe care le reprezinta scrierea ascultandu-ne propria noastra vorbire, fie si nerostita. A citi inseamna a reconverti stabilitatea spatiala a unui text scris in mobilitatea temporala a vorbirii. Citim cu urechea, in special cu cea stanga, nu cu ochii; ochii nu vad decat reprezentarea grafica a literelor, nu insesi literele, ochii nu vad decat imaginea variabila a diverselor grafii si nicidecum identitatea literelor pe care le consemneaza.”

Henri Wald, Expresivitatea ideilor editura Cartea Romaneasca 1986, partea a-IV-a, capitolul “Substanta verbala a antropogenezei”